Vindecare cu Arborii

De o vreme incoace m-a tot atras Natura cu toate ale ei, de la locuri pana la cele patru elemente. Obisnuiam si inca o mai fac, desi mult mai rar, sa categorisesc locurile dupa cat de frumoase mi se pareau sau dupa cat imi placeau, desi in felul asta emiteam o judecata.
La un moment dat am realizat ca animalele nu sunt constiente de ele ca noi oamenii, ca nu stiu ca blana lor e frumoasa sau nu. Pentru ele nu conteaza, dar noi le putem alege si iubi selectiv uneori chiar datorita aspectului lor. La fel si cu plantele comestibile si buruienile. Pana si cuvantul buruiana imi suna acum ca o eticheta plina de judecata! Dar ele cresc pentru ca SUNT. Ele sunt un dat al zonei in care se afla, corelat cu clima si alte specificitati ale unui anume loc.
Natura nu creste un anume copac pentru forma deosebita a frunzelor sale sau o anume floare pentru ca este frumoasa sau ca e parfumata. Nu, Natura are un plan mult mai bine pus la punct, acela al utilitatii si al scopului. La fel ca si Soarele care nu straluceste si lumineaza selectiv doar pe cei buni sau frumosi, ci o face in mod egal pentru tot si toate.
Acum ceva ani eram detasata de ea, nu in totalitate, dar nu o descoperisem, cum mi s-a intamplat cu ceva timp in urma.
Imi amintesc ca in trecutul meu, atunci cand primeam o planta de apartament, imi murea pentru ca nu stiam sa ma port cu ea. As fi vrut sa le am ca sa imi incalzeasca locuinta. Mi se parea ca petele de culoare verde dintr-o casa ii confera viata si caldura, nestiind nimic despre vibratia culorilor si efectul lor asupra pishicului si corpului uman, nicidecum despre multitudinea de beneficii pe care pantele le aduc.
Prima mea planta care mi-a trait si care a inflorit pentru mine vreo cativa ani in continuu a fost un hibiscus rosu care imi incarca sufletul de bucurie prin culoarea vie a florilor lui. Apoi au urmat vreo sase orhidee pe care se pare ca le-am ingrijit anapoda, si totusi mi-au trait si inflorit de trei ori pe an, multi ani la rand, pentru ca le iubeam si le ingrijeam asa gresit cum o faceam eu pe atunci.
Intre timp am inceput sa ma uit la alte plante, la leguminoase, la pomii fructiferi, si chiar la pasari.
La scurt timp dupa aceasta, am inceput sa fiu atenta la arbori, si, fara sa imi dau seama, ce fac, am inceput sa ma conectez cu ei. Una din primele intalniri interesante a fost cu un arbore batran din Copou unde am facut o plimbare cu prietena mea din Iasi, care ma si gazduia. Impreuna fiind am observat o scorbura destul de mare la baza unui arbore batran. Ea a stiut imediat ca este un portal, iar cand m-a intrebat ce percep eu acolo, i-am spus intocmai ce percepuse si ea, impreuna cu detalii pe care nu le voi aminti aici. Spre surprinderea ei, cu alte ocazii in care venise in parc, nu a observat niciodata portalul. A fost nevoie de energia noastra, a amandurora, care ne-a ajutat sa percepem aceleasi lucruri, cu exactitate, fapt ce a fost o confirmare a intregii intamplari. Apoi a urmat conectarea cu Teiul lui Eminescu si cu Plopii fara Sot. Toti erau batrani si intelepti, gemeau de istorie, de cunoastere si de anii multi pe care ii duceau, la fel ca si crengile lor grele.
La putin timp a urmat intalnirea cu arborii din parcul Mogosoaia, ulmii de apa de pe malul lacului, care ma fascinau intr-un mod inexplicabil. Ii vedeam si in Herastrau, dar nu era la fel. Cei din Mogosoaia erau “speciali”. Si asa, in plimbarile mele prin Mogosoaia, plimbari care au devenit o necesitate unde meditam mergand, am inceput sa ma conectez cu ulmii de apa.
Fac o paranteza pentru ca simt nevoia sa va impartasesc cum am simtit acest parc. In afara de istoria palpabila si vizibila la tot pasul, Mogosoaia are o eleganta de conac batran si ingrijit, o distinctie si un aer de epoca care il fac sa fie printre preferatele mele. Timp de trei ani m-am plimbat pe aleile lui serene cata vreme am locuit in Corbenca, langa Bucuresti.
Ulmii de apa de pe malul lacului, sunt niste fiinte care m-au atras cel mai mult dintre toti arborii parcului, cu deosebire doi dintre ei: unul cu o scorbura la baza si cel mai mare dintre ei, din zona sporturilor acvatice.
Cand am plecat din tara am mers in parc si mi-am luat ramas bun de la toti, cu inima plina de recunostinta pentru toata energia lor benefica cu care m-au onorat.
Conectarea aceasta a mea cu ulmii de apa am resimtit-o ca pe o prietenie cu fiinte necuvantatoare, care, chiar daca nu au ochi cu care sa priveasca sau nu au mobilitate ca un animal, pot comunica la un nivel subtil pe care persoanele senzitive il pot simti si uneori, chiar intelege. Sunt extrem de blanzi, de rabdatori, stoici, daca vreti, calzi si vabrand de viata.
Cea mai recenta aventura a mea cu aceste fiinte magice si majestuase a avut loc intr-unul din parcurile din zona unde locuiesc acum, in sudul Californiei. Plecasem la plimbare cu o durere de cap si cum mi se intampla extrem de rar sa traiesc asa ceva, eram constienta de ea. Nu o respingeam si nici nu eram suparata pe ea sau pe corpul meu pentru asta, ci doar incercam sa inteleg cum anume am creat-o sau cum am atras-o. Trecand pe langa un grup de pini, un anume tip de brad care creste in zonele mediteraneene, cum e si California, am smtit ca cel mai mare dintre ei ma cheama. Dupa o fractiune de secunda de surpriza amestecata cu un dram de ezitare, m-am indreptat hotarata catre el, nestiind exact ce urmeaza sa fac o data ajunsa la el. Cand m-am apropiat, mi-a “comunicat” cumva, telepatic, daca vreti, sa pun palmele pe trunchi, si imediat ce le-am pus, mi-a transmis sa pun si fruntea pe trunchi. Nu am exitat deloc si imediat cum am atins scoarta pinului cu fruntea, cu cel de-al treilea ochi, am perceput/vazut o substanta galben-mustar cum a iesit din fruntea mea si s-a raspandit in copac. In acel moment m-am speriat putin pentru binele pinului si i-am transmis sa nu o retina la el, ci sa o elibereze in Soare si in Pamant, ca nu e a lui. Imediat substanta s-a evaporat prin coroana si s-a pierdut in adanc prin radacini. Vrand sa ma desprind, instantaneu a venit un indemn de a mai ramane inca putin acolo. S-a dovedit ca mai era un mic reziduu, dupa care m-am indepartat un pic de trunchi pentru a-l putea privi mai cu atentie, in intregime. Eram complet vindecata de durerea de cap cu care plecasem de acasa. I-am transmis in gand toata recunostinta mea impreuna cu surpriza nedisimulata. Pana acum e singura intamplare de acest gen pe care am trait-o. Intensitatea experientei si rapiditatea cu care s-au intamplat toate nu mi-a lasat timp sa ma dezmeticesc, iar asta a fost spre binele meu deoarece, daca ezitam, ar fi intervenit mintea constienta care ar fi putut ruina totul.
Imediat dupa aceasta conectare stranie pe care nu eu am intitiat-o, am inteles cum samanii, acei vindecatori/vraci din vechime, alegeau ierburile de leac pentru “pacientii” lor. Intentia samanului de a gasi o planta sau alt mijloc de tamaduire pentru o anumita persoana facea ca acesta sa fie chemat de o planta, de o floare sau chiar de scoarta unui copac pentru a crea leacul din acel ceva care era specific pentru nevoile acelei persoane. Nu existau retete in toate cazurile si nu toate leacurile vindecau pe toata lumea. Totul tinea de vibratia fiecarei persoane pe care o tratau.
Pentru cine a citit seria de carti Cedrii Sunatori ai Rusiei, lucrurile acestea nu sunt chiar necunoscute. Noi oamenii avem cu totii aceste abilitati adormite. Cu totii suntem inzestrati cu asa numitele capacitati extrasenzoriale. Prin intentie si practica le putem dezvolta.
Pentru cine este interesat de lucrurl cu arbori, as vrea sa impartasesc aici cateva observatii personale din practica mea cu mine insami, dar si din experienta mea de aproape noua ani cu sesiunile de hipnoza regresiva QHHT. Arborii, plantele sunt vii. Animalele au suflet. Mineralele, in care includ si cristalele, au o forma de constiinta cu care putem comunica. Cele patru elemente: apa, aerul pamantul si focul au o forma de constiinta. De multe ori noi, oamenii, am venit in primele noastre forme fizice/incarnari pe aceasta planeta ca si apa, o molecula de aer, roca, pamant, insecte, pasari, animale.
Toate acestea, ca si noi, exista impreuna si cand afirm ca existam impreuna, de fapt vreau sa spun ca suntem interconectati intre noi. Nimic nu e la voia intamplarii. Nimic nu e degeaba si fara scop. Simpla existenta ii confera valoare, chiar daca noi nu o vedem intotdeauna. Fiecare particica a existentei fizice si non-fizice este o “piesa” in Marea Creatie, inclusiv obiectele: scaunul pe care stam, masa pe care mancam si asa mai departe.
Conform fizicii cuantice, 99% din materie este spatiu gol. Traim o iluzie a materiei. De fapt vibratia joasa a energiei care compune scaunul o face sa para solida si ne creeaza noua iluzia ca ne sustine fiind solid.
Traim vremuri interesanta iar stiinta incepe sa confirme ceea ce spiritualitatea afirma de multa vreme, aceea ca totul e vibratie, constiinta, energie.
Cand contemplam un arbore si o facem in prezenta, constient, il onoram, ii onoram intelepciunea si toata energia pe care o aduce cu el. Pe langa atingerea fizica, vindecatoare sunt si meditatia sau timpul petrecut sub coroana lui. Cu cat arborele este mai mare, cu atat energia, inclusiv cea vindecatoare este mai puternica. Brazii si toate speciile lor, pentru ca nu le cad frunzele iarna, au o vitalitate exceptionala, pe care o impartasesc cu noi, nediferentiat. Pe langa ozonul pe care il produc, degaja ioni negativi, care pot fi gasiti si langa apele curgatoare sau pe malul marii.
Indiferent de credintele noastre, cu totii am simtit efectul extraordinar al padurii, a muntelui si a marii. Sunt palpabile si de necontestat.
Va multumesc pentru rabdarea cu care ati citit aceste randuri si va doresc o conectare cat mai buna cu Natura, prima noastra casa. Va las cu un enunt din chimie al lui Lavoisier numit si legea conservarii masei: Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma.

Postat în Blog

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Captcha *